Există o propoziție pe care, de când lucrez în zona aceasta, am auzit-o de zeci de ori, în prima jumătate de oră a unei discuții cu un client nou. Vine după ce omul mi-a povestit o nedreptate care l-a marcat — o hotărâre judecătorească pe care o consideră absurdă, o decizie a unei instituții care i-a schimbat viața în rău, o procedură pe care a dus-o ani de zile fără rezultat. La un moment dat, cu o convingere care îmi este, sincer, dragă pentru ce spune despre încrederea în justiție, omul se uită la mine și spune: “domnule avocat, vreau să dau statul român în judecată la CEDO”.
În acel moment, conversația devine grea. Pentru că, deși înțeleg perfect impulsul și deși, în câteva dintre cele zeci de cazuri, am putut spune “da, putem”, în cele mai multe trebuie să spun “nu, nu se poate, și iată de ce”. Iar explicația aceea — care necesită răbdare, claritate și o anumită tandrețe pentru ce a trăit omul — este, în experiența mea, una dintre cele mai grele conversații pe care un avocat le are vreodată.
În textul de față aș vrea să povestesc câteva lucruri despre dosarele CEDO pe care le-am avut sau pentru care am fost consultat. Nu este un curs despre Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Este, mai degrabă, despre cum arată, în realitate, drumul de la o nedreptate trăită la o cerere admisă la Strasbourg — și despre de ce drumul acesta este, în 8 din 10 cazuri, închis.
“Curtea de la Strasbourg” nu este o instanță de apel
Prima neînțelegere pe care încerc să o lămuresc este și cea mai răspândită. Mulți dintre cei care vin la mine cu speranța CEDO cred că, dacă au pierdut un proces în România până la ultima cale de atac, mai au o “instanță” deasupra unde pot merge să le fie rejudecată cauza. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este așa ceva. Nu este o instanță de apel, nu rejudecă fondul, nu reanalizează probele, nu schimbă hotărâri ale instanțelor naționale și nu îți restituie ce ai pierdut într-un proces civil sau penal pentru că ar avea altă opinie despre cum trebuia decis.
Curtea de la Strasbourg face altceva. Verifică dacă, în întregul drum prin sistemul național, statul român — prin oricare dintre autoritățile lui, inclusiv prin instanțe — a încălcat un drept protejat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul la viață. Dreptul la libertate. Dreptul la un proces echitabil. Dreptul la viață privată. Libertatea de exprimare. Interzicerea torturii și a tratamentelor inumane. Câteva alte drepturi specifice. Lista nu este nelimitată — și aceasta este o nuanță pe care, în prima discuție, mulți o subestimează.
Dacă încălcarea există, Curtea constată violarea, poate acorda o satisfacție echitabilă (despăgubiri) și poate impune statului anumite măsuri. Dar nu desființează hotărâri interne. Nu eliberează din închisoare. Nu îți dă înapoi un copil dintr-o decizie de plasament. Acțiunea ei este, în multe cazuri, o constatare urmată de o recunoaștere oficială și de o sumă — și uneori, în timp, de o schimbare a practicii naționale. Este enorm de puțin pentru cineva care aștepta dreptate imediată. Și este enorm de mult pentru cineva care a înțeles ce este, în fond, mecanismul.
Epuizarea căilor interne, sau de ce primele întrebări sunt despre România
Înainte de a putea măcar formula o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, există o condiție pe care, dacă nu este îndeplinită, închide ușa irevocabil: trebuie să fi epuizat toate căile de atac interne efective. Adică: să fi mers până la capăt prin sistemul național. Apel, recurs, contestație în anulare unde este cazul, contestație la executare, plângeri în fața autorităților competente. Tot ce putea fi făcut în România trebuia, în principiu, să fi fost făcut.
Această condiție pare formală. Nu este. Este, dimpotrivă, una dintre cele mai filtrate condiții de admisibilitate. Curtea analizează atent dacă reclamantul a folosit toate căile pe care le avea, dacă le-a folosit la timp, dacă le-a folosit invocând substanța dreptului din Convenție pe care îl reclamă acum la Strasbourg, dacă nu a renunțat la vreuna dintre ele, dacă nu a depășit vreun termen procedural intern care l-ar fi împiedicat să meargă mai departe.
Una dintre primele discuții pe care le am cu un client care vrea CEDO este, paradoxal, despre România. Despre dosarele lui interne. Despre fiecare cale de atac. Despre fiecare termen. Despre fiecare formulare. Pentru că, dacă undeva în acest drum a existat un pas pierdut din neștiință, dosarul CEDO este aproape sigur compromis. Curtea nu îți va spune “lasă, înțelegem, ai fost prost asistat în România”. Îți va spune, sec, că nu ai epuizat căile interne și că cererea este inadmisibilă.
Îmi amintesc un dosar în care un client își dorise foarte mult să meargă la Strasbourg după o procedură penală pe care o considera profund nedreaptă. Am citit toate hotărârile. Pe ultima — în recurs — apărarea lui anterioară nu invocase deloc, în mod tehnic, dreptul la un proces echitabil în maniera în care l-am fi invocat acum. Nu spuseseră “articolul 6 din Convenție”. Nu spuseseră echivalentul. Nu ridicaseră, în plan intern, nici măcar substanța acelei plângeri. Iar fără această ridicare în plan intern, dreptul nu putea fi reclamat valabil în plan extern. I-am spus, în timpul unei conversații care a durat aproape două ore, că, în pofida convingerii mele că în cauza lui se puteau identifica probleme reale de echitate procedurală, nu mai exista cale. A fost una dintre cele mai grele dimineți ale anului acelui an. Pentru el. Și pentru mine.
Termenul de patru luni, care a fost de șase
Există apoi o regulă pe care, dacă nu o cunoști, te amputează. Cererea la CEDO trebuie introdusă într-un termen scurt de la momentul în care s-a epuizat ultima cale internă efectivă. Acest termen, după modificările aduse Convenției prin Protocolul 15, este în prezent de patru luni, redus față de cele șase luni anterioare. Patru luni. Pentru cineva care tocmai a primit o hotărâre definitivă în recurs, după ani de proces, patru luni dispar incredibil de repede.
În aceste patru luni trebuie să faci o muncă pe care, dacă o subestimezi, o pierzi. Trebuie să identifici, cu precizie chirurgicală, ce articol din Convenție invoci. Trebuie să prezinți faptele într-un format strict — Curtea are reguli proprii de redactare a cererii, are propriul ei formular, are propriile ei cerințe de structură. Trebuie să atașezi documentele relevante. Trebuie să demonstrezi epuizarea căilor interne. Trebuie să fundamentezi, în câteva pagini, un raționament juridic care va fi citit, în primă fază, de un grefier care decide preliminar dacă cererea trece de filtrul de admisibilitate.
În practica mea, atunci când preiau un dosar pentru CEDO, primele două săptămâni sunt aproape integral dedicate cercetării de jurisprudență. Adică citirii hotărârilor Curții pe situații similare. Nu este o muncă spectaculoasă. Este o muncă de lectură atentă, frecvent în engleză sau în franceză, prin baze de date dedicate, pentru a găsi cauze în care Curtea a fost confruntată cu probleme apropiate de cea a clientului meu și pentru a vedea cum a raționat. Această cercetare este, pentru mine, fundamentul oricărei cereri CEDO serioase. Fără ea, riști să faci o cerere care trece pe lângă felul în care Curtea înțelege, în fapt, drepturile pe care le invoci.
Calitatea de victimă, sau despre cine poate cere
O altă condiție pe care, în prima discuție, mulți o ignoră: la CEDO te poți adresa doar dacă tu însuți, personal, ești victima unei încălcări. Nu poți contesta o practică în general. Nu poți contesta o lege “pentru toți cei afectați de ea”. Nu poți acționa în interesul unui terț. Trebuie să fi suferit, în mod direct și concret, o încălcare a unui drept din Convenție.
Există nuanțe — Curtea acceptă, în anumite situații, calitatea de victimă potențială sau de victimă indirectă, dar acestea sunt excepții bine definite, nu reguli. Iar oamenii care vin la mine spunând că vor să meargă “pentru toți cei aflați în situația mea” trebuie să audă, în primele minute, că Curtea nu este o instanță de litigii colective. Este o curte care judecă, cauză cu cauză, situații individuale.
Am avut, însă, dosare în care această distincție a fost decisivă în sens pozitiv. Dosare în care am putut documenta clar că un client a fost direct afectat de o încălcare — chiar dacă, în plan intern, fusese tratat ca un caz minor, ca o “speță obișnuită”. La Strasbourg, individualitatea cazului devine tocmai forța lui. Dacă reușești să arăți că pe pielea acestui om s-a produs ceva ce Convenția nu permite, Curtea este obligată să se uite atent.
Hotărârea care, în liniște, schimbă o practică
Una dintre lucrurile care mi-au confirmat, în ani, că CEDO are sens, este efectul lent dar real pe care îl au hotărârile favorabile.
Atunci când Curtea constată, într-o cauză individuală, că România a încălcat un drept din Convenție, hotărârea aceea nu rămâne în Strasbourg. Se transmite, devine cunoscută, este citită de juriștii instituțiilor implicate, ajunge în jurisprudența internă citată, începe să fie invocată de alți avocați în alte dosare, schimbă, încet, modul în care anumite proceduri sunt aplicate. Am văzut hotărâri CEDO câștigate într-un caz aparent izolat care, la trei sau patru ani după pronunțare, schimbaseră practica unei întregi categorii de instituții. Nu cu zgomot. Cu efect.
Există clienți care, după ce au câștigat la Strasbourg, mi-au spus că suma primită a contat mai puțin decât gândul că hotărârea va ajuta, în timp, alți oameni aflați în aceeași situație. Este, pentru mine, una dintre fețele cele mai frumoase ale acestei practici — chiar dacă, pentru a ajunge acolo, trebuie să treci prin tot ce este înainte: ani de proces în România, epuizarea căilor interne, redactarea unei cereri impecabile, așteptarea, replicile, deciziile.
Ce încerc să le spun celor care îmi cer “să dea statul în judecată”
Atunci când vine la mine cineva spunând că vrea CEDO, eu nu îi spun nici “nu se poate” — pentru că, până nu am citit dosarul, nu știu — și nici “sigur o să câștigăm”, pentru că niciun avocat onest nu spune asta despre o cauză CEDO. Îi spun, în schimb, că vom face un drum în doi pași.
Întâi, diagnosticul: vom verifica dacă dreptul reclamat este unul protejat de Convenție, dacă au fost epuizate căile interne, dacă mai există termen, dacă are calitatea de victimă, dacă faptele permit o construcție juridică viabilă. Acest diagnostic este onest și brutal. La capătul lui, în multe cazuri, răspunsul este “nu”. Și atunci îi spun “nu”, pentru că alternativa — să încasez un onorariu pentru o cerere care va fi respinsă ca inadmisibilă — nu este o opțiune care să-mi permită să mă uit dimineața în oglindă.
Apoi, dacă diagnosticul este pozitiv, trecem la construcția cererii. Aceasta este, în mare parte, o muncă de bibliotecă: jurisprudența Curții, doctrina, comparațiile cu alte cauze similare. Este o muncă pe care o iubesc, sincer, pentru că este una dintre puținele zone ale practicii în care timpul de gândire pe care îl ai este, la limită, suficient pentru a face lucrurile cu adevărat bine.
Pentru cei câțiva oameni cu care, în acești ani, am ajuns să formulăm cereri admise la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, drumul a fost lung. Pentru cei mulți cu care a trebuit să spun “nu, nu se poate”, am încercat să spun acel “nu” în așa fel încât să își păstreze, după ce ies din birou, demnitatea — și poate și un mic dram din încrederea că, undeva, lucrurile se mai pot îndrepta. Pentru că, până la urmă, sentimentul că un drept încălcat poate fi recunoscut, chiar și cu întârziere, chiar și cu efort, chiar și prin instanțe îndepărtate, este una dintre puținele garanții pe care o democrație serioasă și le datorează singură.
