În experiența mea, cele mai grave greșeli într-o cauză penală nu se fac în sala de judecată. Se fac mult mai devreme, în orele și zilele imediat după ce cineva află că este suspect într-un dosar, că urmează să fie audiat, că i-a venit un mandat de aducere sau, pur și simplu, că un poliţist îl invită “să dea o declarație”. De foarte multe ori, când ajunge la mine, omul a făcut deja câteva lucruri pe care nu le mai pot desface. Iar punctul de plecare al unei strategii de apărare penală se schimbă complet în funcție de ce s-a întâmplat înainte de prima noastră întâlnire.
Acest articol nu este un manual de procedură penală și nu îți spune ce să faci dacă te confrunți cu o anchetă. Pentru asta, ai nevoie de cineva care îți cunoaște dosarul. Dar îți spune câteva lucruri pe care le-am văzut repetându-se în practică și pe care, cred eu, e bine să le știi înainte să apară problema.
“Nu am nimic de ascuns” nu este o strategie
Cea mai frecventă propoziție pe care o aud de la oameni care se trezesc, peste noapte, în fața unui organ de urmărire penală este: “am vrut să cooperez, nu am nimic de ascuns”. Înțeleg perfect reflexul. Provine din convingerea, normală pentru cineva care nu a mai trecut prin asta, că dacă spui adevărul totul se va lămuri. În realitate, lucrurile nu funcționează așa.
O declarație dată în calitate de suspect sau inculpat, fără avocat, în primele ore după demararea urmăririi, are câteva caracteristici care o transformă, foarte repede, dintr-un act de bună-credință într-o problemă serioasă pentru cel care o dă. În primul rând, omul nu cunoaște încă acuzația în profunzime — îi este comunicată sumar, iar el răspunde la întrebări fără să înțeleagă unde se construiește dosarul. În al doilea rând, declarația va rămâne în dosar și va fi confruntată, ulterior, cu probe de care omul nu avea cunoștință în momentul declarației. În al treilea rând, anumite fapte spuse “ca să se lămurească totul” se transformă, în logica organului de urmărire, în recunoașteri implicite sau în coroborări cu alte elemente.
Nu spun că o declarație nu trebuie dată niciodată. Spun că momentul declarației, conținutul ei și pregătirea celui care o dă sunt decizii strategice care trebuie luate cu un avocat, nu fără el. Iar dreptul la tăcere și la asistență juridică nu sunt niște privilegii rezervate “celor care au ceva de ascuns” — sunt drepturi procedurale gândite tocmai pentru a echilibra o relație care, prin natura ei, este profund dezechilibrată.
Diferența dintre “asistare” și “apărare”
Există în practică o distincție pe care, uneori, nici clienții și nici unii avocați nu o fac suficient de clar: diferența dintre a asista pe cineva și a-l apăra.
Asistarea înseamnă să fii prezent la un act procesual, să te asiguri că omul nu este forțat să spună ceva, să verifici că procedura este respectată și să semnezi că ai fost acolo. Este o formă minimă de prezență. În anumite situații, este suficientă. În cele mai multe, nu este.
Apărarea înseamnă altceva. Înseamnă să cunoști dosarul mai bine decât oricine altcineva, inclusiv mai bine decât acuzatorul. Înseamnă să ai o teorie a cauzei — o explicație coerentă, susținută de probe, care răstoarnă sau slăbește construcția acuzatorului. Înseamnă să propui probe noi, să contești expertizele care nu rezistă unei analize tehnice, să identifici contradicțiile dintre declarații, să cunoști cronologia exactă a evenimentelor și să o folosești atunci când acuzarea o ignoră. Înseamnă să gândești cu pași înainte: ce probă voi propune azi, ca să pot folosi o anumită excepție peste trei termene? Ce declarație trebuie obținută acum, ca să pot ataca un raport de constatare în apel?
Acestea nu sunt detalii. Acestea sunt diferența dintre o asistare de complezență și o apărare reală. Iar diferența se vede în hotărâri.
Unde se câștigă, de fapt, o cauză penală
Există o impresie populară, întreținută de filme, conform căreia un proces penal se câștigă printr-o pledoarie strălucită, în ultima zi. În realitate, în sistemul nostru procesual, majoritatea bătăliei se dă în faza de urmărire penală și în primele faze ale judecății — momentul în care se administrează probele, se invocă nulitățile, se contestă măsurile preventive, se cer expertize și se construiește, pe nesimțite, cadrul în care va funcționa judecata pe fond.
Este perioada în care se decide ce intră în dosar și ce nu. Ce probe sunt valide și ce probe sunt afectate de vicii procedurale care le pot scoate. Ce încadrare juridică se reține și care nu. Care martori pot fi audiați și care nu. Aceste decizii, luate aparent rutinier în primele luni, determină în proporție covârșitoare ce va putea face avocatul în sala de judecată un an mai târziu.
Un avocat care intră în dosar abia în faza de judecată, după ce ancheta s-a încheiat și dosarul a ajuns la instanță, lucrează cu tot ce s-a strâns deja. Un avocat care intră devreme, la primul moment în care omul este chemat la organul de urmărire, lucrează cu un dosar pe care încă îl poate influența. Asta nu înseamnă că un dosar preluat târziu nu poate fi câștigat — am văzut și am lucrat în astfel de situații. Înseamnă doar că plecarea de la zero are un cost mai mare, pentru toată lumea.
Tipologii de dosare pe care le abordez
În practica mea de drept penal lucrez pe mai multe categorii de cauze, fără să mă specializez îngust pe una singură.
Infracțiuni economice și de serviciu — cauze care implică gestiuni, evaziune fiscală, abuz în serviciu, delapidare, infracțiuni la legea societăților, cauze conexe unor activități antreprenoriale. Sunt dosare care presupun, aproape întotdeauna, o componentă tehnică (contabilă, financiară, fiscală) și care se câștigă sau se pierd pe expertize, pe modul în care sunt contestate constatările organelor de control și pe coerența versiunii faptice oferite de inculpat.
Infracțiuni contra persoanei — vătămări corporale, infracțiuni cu rezultat grav, situații care implică acte de violență sau accidente cu consecințe penale. Sunt dosare în care contează enorm cronologia, declarațiile martorilor, expertizele medico-legale și interpretarea elementului subiectiv (intenție, culpă).
Infracțiuni contra patrimoniului — furt, înșelăciune, abuz de încredere, distrugere. Cauze care, deși par “simple” la prima vedere, ascund frecvent erori de încadrare juridică sau probleme de probă pe care apărarea le poate exploata.
Cauze cu element de extraneitate — mandate europene de arestare, cereri de extrădare, dosare în care faptele s-au desfășurat parțial în străinătate sau în care unul dintre actori este cetățean străin. Sunt dosare care necesită cunoașterea articulată a mecanismelor de cooperare judiciară internațională și a jurisprudenței relevante.
În toate aceste categorii, principiul de lucru rămâne același: dosar înțeles complet, cronologie reconstruită cu rigoare, teorie a cauzei coerentă, probe propuse strategic, fiecare moment procedural folosit la maxim.
Ce încerc să comunic clienților, încă de la prima discuție
Atunci când cineva ajunge la mine pentru o cauză penală, primul lucru pe care i-l spun nu este ce voi face eu. Este ce nu voi face. Nu îi voi promite un rezultat. Nu îi voi spune că “totul se rezolvă” pentru că “așa au făcut și alții”. Nu voi pretinde că am o relație care îmi va schimba dosarul. Nu voi accepta o cauză dacă, după ce am citit ce există în dosar, văd că nu mai pot face ceea ce trebuie făcut sau că omul caută altceva decât un avocat — caută o reasigurare.
Ce voi face este să citesc dosarul cap-coadă, să îi explic clientului ce văd acolo, în limbaj pe care îl poate înțelege, să îi prezint riscurile reale, opțiunile concrete și să îi spun ce strategie cred că este cea potrivită — și de ce. Dacă strategia presupune o apărare ofensivă, vom merge pe ea. Dacă presupune o negociere a unei recunoașteri în condiții optime, vom discuta această variantă cu argumente. Dacă presupune o linie de tăcere strategică, ne vom asuma această linie.
Apărarea penală, atunci când este făcută serios, nu este un teatru. Este o muncă lentă, metodică, cu multe ore de citit acte, de comparat declarații, de pregătit întrebări pentru martori, de contestat puncte tehnice. Cei care vor să o facă altfel, mai spectaculos și mai promițător, există și ei. Eu nu sunt unul dintre ei.
